Uite-l pe şarpele cu ochelari –

în masca lui de intelectual –
aşa o iudă întâlneşti mai rar.

 

de Bot Eugen

Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Publicitate

… șlefuind stiletul lirei cu mâna-nsângerată …

 

 

Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…

 

 

Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…

 

Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.

 

Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.

 

de Bot Eugen