Takashi Arima – Falsificatorul

 

Sunt tipograf
Şi fac bancnote false.
Cu hârtiile astea falsificate îmi asigur pâinea
Comand costume şi îmi plătesc locuinţa.
Nimeni nu bănuieşte c-aş fi falsificator Până şi trezorierul de la Banca Japoniei Primeşte
imitaţiile mele ca mărunţiş pentru ţigări Şi oferă cu ele cadouri pentru soţie şi pentru şefii săi.
Sunt tipograf
Şi fac bancnote false.
într-o zi mi-am plătit impozitele cu hârtiile astea falsificate
Apoi am fost vizitat de-un inspector.
M-am trezit deodată în faţa unui judecător Şi-ameninţat cu articolul 148 al Codului Penal. La
urma urmei, banii mei erau cei buni Iar frumoasele, oficialele lor bancnote – nişte zdrenţe.

 

* din volumul Umbra lui Ulise; Editura Mesagerul; Cluj-Napoca; 1997;

* Prefață, traducere și note de Ion Cristofor;

 

 

Publicitate

Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen