În mijlocul pelicanilor cu gușile pline

 

Cuvinte alb-negre

 

 

Îmi spuneam:
nu are rost să o caut
cu lumânarea,
nici măcar cu lanterna
ori cu bricheta aprinsă,
chiar dacă văd totul prin ceață
și de nimic nu pot să fiu sigur.

 

Mă aflam la început de drum.
Afară erau minus unsprezece,
înăuntru – fumatul interzis.
Timpul ne-ncuiase-ntr-o cutie
și a aruncat cheia;
ne vânzoleam
între pereții asudați
ca niște insecte otrăvitoare,
numai bune de strivit
de un cer metalic
cu picioare de asfalt.
Ne-mpotmoleam
după fiecare sută de metri
în trafic și în zăpadă;
cei din față cădeau pe spate,
cei din urmă se aruncau(primii)
cu fruntea-nainte,
după o frână,
în golul cuvintelor;
se-nghesuiau fără jenă
unii în inimile celorlalți,
își umpleau reciproc gurile
cu vorbe alb-negre
grețos edulcorate,
asemeni unor felii de tort
cu frișcă și ciocolată,
în timp ce autocarul
pe jumătate gol
ne hurduca
(din groapă în groapă,
din frână în frână)
înspre ieșirea din capitală,
și umbrele noastre
se adânceau tot mai tare –
tăcute prăpăstii în noapte
pe buzele celorlalți
cu nume cu tot…

 

de Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Sub azurul marilor pustietăți,

 

un suflet închis între patru pereți,

în cea de-a şaptea zi a săptămânii, de Sabat,

de-un vifor negru de-ntrebări şi gânduri asaltat,
la ora când soarele trecea către amiază,
îşi împletea din febra nopţilor lui albe pat,
în timp ce umbra inimii, fierbinte şi trează,
cu demiurgul de lumină selenară beat,
dialoga-n tăcere, însângerând o rază.

de Bot Eugen

Pereți-stetoscoape

vocea-cuțit; pe măsură ce îl gândesc, altcineva îl recită …

varianta 2

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc noaptea asemeni
unor aripi împietrite în zbor vertical …

 

Echidistant față de pietre și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

Pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui alt fel de perete.

 

Devin conștient de existența lui
și el – tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește-ncet ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat;
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

Pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că nu am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

Pereți-stetoscoape

 

vocea-cuțit din inima nopții

 

 

Casă suspendată în aer
cu ziduri care foșnesc
seară de seară din aripi
împietrite în zbor vertical …

 

echidistant față de pietre
și față de păsări,
cu scaun la cap,
în capul oaselor pe un scaun,

 

 

îmi închid ochii și derulez
cu-ncetinitorul imagini alb-negru
din filmul developat
în obscuritatea albelor nopți.

 

pe măsură ce imaginile se succed,
începe să cadă tencuiala
de pe un perete fragil
în fragilitatea unui altfel de perete.

 

devin conștient de existența lui
și el de a sa –
tot mai plin de sine, tot mai greu –
se rostogolește ca o bilă metalică
dinspre o tâmplă către cealaltă,

 

în timp ce chipul meu se oglindește,
trecând prin fața ferestrei,
tot mai palid, mai depărtat…
dincolo de reflexia lui,
de la stânga la dreapta –
spitalul, biserica, cimitirul …

 

pe măsură ce îl retrăiesc în tăcere,
ca pe un regret nemărturisit,
(că n-am avut tăria să îl sugrum din fașă),
undeva în apropiere, dincolo de ziduri,
o voce străină dă glas poemului meu pe care
eu nu-l voi mai scrie niciodată.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Copile blond,

văzut în alb și negru

Copilărie grea jucării de lemn

de un ochi străin în noaptea dintre ani,
pe tăcute ne-adâncim, până la uitare,
unul în sinele celuilalt, tot așa cum o fac
negrul și albul din simbolul Yin-Yang.
Ne aflăm în continuă mișcare
pe un teren dur și alunecos.

 

În jurul nostru nu se va schimba nimic;
nimicurile care ne înconjoară nu sunt decât
interschimbabile fațete
ale unuia și aceluiași sindrom de futing în masă,
neantul perpetuat din patru în patru ani,
pe marginea căruia facem schimb de umbre cu lumea;
urmele ei de bocanci ne iau cu asalt periferia,
pașii noștri rătăcesc nestingeriți prin centrul său, pe buza de piatră
a hăului care ne tace ostentativ strigătele
cu tăceri sâsâite de viperă ; între noi și stele,
întunericul cască de plictiseală și din când în când
ne soarbe din priviri,
ca pe un pahar cu vin negru,
focul ochilor înnebuniți după viață,
după chipul său palid în fața căruia pălesc
toate măștile sorții,
palorile apropiaților noștri stinși de curând,
albul zăpezilor pictate cu gânduri albastre
de mâna mea prin care, de ani și ani,
cerneala nopților de insomnie visează
la soarele zilei de mâine …

 

Mâine dimineața te vei trezi
abandonat de îngeri
în carnea mea mahmură,
ca într-o garsonieră-sicriu confort7
cu pereții plini de igrasie;
captiv între coastele mele, te vei trezi,
încercând să-ți strecori capul dureros de mare
prin urechea unui ac cu gămălie,
să peticești sacul de nedormit al unui străin;
te vei trezi bolborosind blesteme către mine
și cerul gurii îți va mirosi a țărână,
în timp ce marele vinovat cu inima cât un purice
își va mușca limba violent, redescoperind
strigătul sângelui tatuat cu arătătorul pe foaie,
precum și gustul său metalic spintecând
tăcerea unei limbi de viperă în două :

 

picioare
brațe
nări
urechi
orbite
buze
emisfere târâtoare

 

de Bot Eugen

Între indigo și negru

 

 

Duhul ploilor în trup noptatic

 

 

Săgetat crepusculul de-o rază,
sângerând, pe faţă-mi desenează
umbrele celor naufragiaţi în întuneric.

 

Alăptată de-o stea părinteşte,
văd cum dindărăt umbra mea creşte,
alcătuind cu ceilalţi trecători un stol himeric.

 

***

Lacrima de sânge-n toamnă,
între indigo şi negru,
cu inima se îndeamnă
să ardă-n cântec integru.

 

Prin ploaie trec în pas cu toţi
surdo-muţii tristeţii
şi-n ochii lor văd cum beat
mă lovesc de toţi pereţii,

 

şi ploaia ascult
în mine cum îşi ascute
glasul ocult
sub constelaţiile mute.

de Bot Eugen