Visătorul sugrumat în somn – varianta a doua

 

Pune cruce la cortegiul meu
de călătorii fără cauză,
răstignește-mă-n mine,
pe scaunul suspendat între
amurguri și-aurore,

mă dialoghează-nveninat cu lumea, apoi
întoarce-mi spatele și
lasă-mă să mă zbat
între firele ei nevăzute,

prins în rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.

* * *

Mă las de tine locuit,
ca de o clădire pustie
în care pași răsună pe trepte,
cum între ciocan și nicovală
metalul,

gândurile mă răsfoiesc
de la o tâmplă la cealaltă
ca pe un
abecedar al melancoliei,
mă ascultă cum tac,
mă-nfometează
de schimbări înăuntru
în măsura în care
se satură de cele de-afară;
între ele umbra
scoate aburi din piept
cu foșnet de aripi
și nălucește o pasăre
pe zidurile asudate.

* * *

Mă sângerează până la
inima lucrurilor, să o aud
cum pulsează-n palida lună
ce trece pe deasupra acum –
lupoaică gravidă adulmecând
urmele anemiei în care mă trec,
să văd cum iau naștere
deodată-n fața mea
palorile celor dragi luminând
ca stelele noaptea
pe visătorul
sugrumat în somn de propria-i umbră.

de Bot Eugen

Publicitate