Charles Bukowski – Dinți albi perfecți

 

până la urmă mi-am cumpărat
şi eu un televizor color
şi noaptea trecută am dat peste
filmul ăsta:

 

în Paris e un individ care
n-are nici un ban
dar poartă un costum de fiţe
şi-un nod perfect la cravată
nu e nici îngrijorat nici beat
în schimb
tipul stă toată ziua într-o cafenea
şi toate femeile frumoase sânt
îndrăgostite de el şi
cumva reuşeşte să-şi plătească
la timp chiria şi
tot urcă şi coboară nişte scări şi
cămăşile strălucesc pe el şi
le spune fetelor
că ele nu ştiu să scrie poezie
că el ştie dar
nu simte
deocamdată
nevoia
pentru că el acum caută
de fapt Adevărul.
tunsoarea lui e şi ea perfectă
nu e niciodată mahmur
n-are nici un tic
nu i se zbate nici o pleoapă
iar dinţii
veşnic albi perfecţi.

 

ştiam ce urmează:
tipul avea să rămână cu poezia
femeia şi
Adevărul.
aşa că am închis televizorul
gândindu-mă, aşa-ţi trebuie,
în pizda mă-tii, cretinule,
le meriţi pe toate
trei.

 

* dragostea e un câine venit din iad; Editura Polirom 2007;

* traducere, prefaţă şi note de Dan Sociu

 

 

 

 

Publicitate

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.