Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Publicitate

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă

 

 

Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite

 

în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.

 

Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr,  acid citric,  arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr.,  74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;

 

Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.

 

Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –

 

nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!

 

Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

… șlefuind stiletul lirei cu mâna-nsângerată …

 

 

Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…

 

 

Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…

 

Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.

 

Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.

 

de Bot Eugen