Ultrasonografie(II) – varianta a doua

Naufragiul din marea de asfalt

 

Dimineața devreme stau țeapăn la o răspântie –
un pieton tras pe linie moartă;
într-o mână-mi fumegă o țigară,
în cealaltă –  cafeaua din paharul de plastic;
adulmec aburii și gândurile-ncep să mi se miște alene,
aidoma șarpelui abia trezit din hibernare.
Stau la cheremul pustiului,
pe o margine de pământ, sub cerul-clepsidră,
sprijin umbra unui arbore dezfrunzit și petrec
cu privirea torentul de oameni-mașini
care sună metalic din inimă
pe toate arterele ceasul deșteptării.
Din când în când se oprește din gâfâit
în dreptul tâmplei mele stângi, nu zice nimic,
doar se uită prin mine, cumva straniu, la tot ce gândesc
despre el, după
își vede de drumul lui,
bătând pasul pe loc pe o bandă rulantă.
Stau între două stații-beton ce se privesc față în față
cu ochi de sticlă și văd
totul din mine, până ajung să mă doară în paișpe
de mașinile lor: 14 și 104, aflate mereu în întârziere,
de mașinile lor pline de oameni și de oamenii plini de sinele
lor mașinal.

 

Dimineața devreme timpul zboară asemeni săgeții albastre;
eu mă târăsc din urma lui, spânzurat de o bară,
pe niște roți ruginite care nu se grăbesc nicăieri, niciodată.
Mă opresc din rostogolire la o intersecție și aștept
să mi se facă roșu în fața ochilor.

 

Cu ghearele-nfipte în glezne,
o neagră felină mă trage de umbră-napoi,
să lucidizăm în tăcere nimicul
preț de încă vreo două nopți albe;
cățelul galben din față începe să bată
către portocaliu, mă îndeamnă să mă arunc,
beat de lumină, cu inima-nainte-n
ploaia de raze X,
tot așa cum se aruncase cândva Alexandr Matrosov
cu pieptul său larg deschis către lume peste ambrazură.

 

(În astfel de momente, spunea George,
aduci mult din profil cu unul
care tocmai băuse pe nerăsuflate
o cană zdravănă de ceai negru
amestecat cu stalinskaya)

 

Cobor scârbit din tramvai, urc într-un taxi,
telefonul sună a pagubă, șoferul răspunde
cu-njurături la apeluri ratate;
primesc o înștiințare prin sms: ai de efectuat
o ecografie-fulger întregii lumi,
trebuie să-i scanezi de urgență
trupul dezgolit pe jumătate,
jumătatea de suflet azvârlită la ghenă;
așa că vezi, fii atent ce faci cu arcașul ăla albastru, da?

 

Taxiul fuge în continuare pe străzi,
din urmă să prindă-o săgeată pulsând –
când negru pe alb, când roșu pe negru,
închid ochii și văd
cum se derulează-n mine imagini
cu viteza celor 512 nuanțe de gri pe secundă-
umbre ce se aleargă prin nesfârșite tuneluri,
umbre de sânge amestecat cu noroi
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

 

Seara târziu trec pe lângă-o răscruce,
printre cele două stații-beton ce se privesc
față în față cu ochi de sticlă și văd golul din mine –
dejunul de care-am uitat
să mă apuc ca de o bară-n transport
pentru mai multă siguranță de sine
atunci când mă aflu-ntre semeni.

 

Sunt doar în trecere,
le răspund,și fac bine;
așa că nu vă mai obosiți
să mă-ntrebați ce și cum…
Noapte bună!

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Publicitate

Solilocvii aride

 

Varianta 5

 

 

 

Febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

Convoiul anilor străbate
desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare
cu numele de societăți comerciale.
Pribeagă ceată de sinistrați,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine-n cuget rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
fața unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti
o ploaie de urări de bine la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii peste parada
tâmplelor de-onoare-ale prostiei …

 

Scârbit
de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi
decât de glasul tău înjurând în pustiu,
dumnezeind în neştire:
Tăcerea ta, bătrâne, este extrem de grăitoare…

 

Chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

Muribundule cu porniri literare,
cimitir ambulant de hârtii și brichete,
între pereții tăi de carne înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbra care te fumează
până la ultimul chiștoc
de insomnie.

 

Singurătatea-ți locuită
de-amurguri şi-aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind
stiletul lirei cu mâna-nsângerată.

 

Tăcute febre fără patrie –
trec nourii prin înserări
cu-arome grele de cenușă,
asemeni gândurilor tale …

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Un ochi îngust, privind subțire

 

Stat(ist)ică orientală – ultima variantă

 

 

 

În poziţie lotus, el stă-nchis în trupul său de piatră.
Tu de pe-o stâncă îi arunci priviri de tristă cleopatră.

Seara vă piaptănă tăcerile cu mâna sa mulatră.

Te uiţi la el supărată, vrei să-l vezi pe dânsu-ncercând…
şi-n priviri îţi sclipeşte, ca un pumnal, umbra unui gând.

Fără de vârstă, tras la faţă,
yoghinul condamnat pe viaţă

să-i numere paşii anonimi singurătăţii sale fără chip,
tot aşa cum un clepsidru-şi numără boabele fine de nisip.

Tu nu mai locuieşti de mult în celula lui de sânge
şi în ochii tăi apatici un pustiu de gheaţă ninge.

Inima lui nimeni astăzi uită dulci nimicuri să-ţi povestească
în dialectul anemiei tale, într-o limbă păsărească…

Roiuri, roiuri de clipe solare pe faţa ta palidă se petrec,
peste ovalul chipului tău care apune sub luminosul cerc

de purpură plutind pe deasupra Ţării Soarelui Răsare.
Sucombă-n faţa ta gheişele, mortal de frumoasă paloare!

Însă, acest yoghin cu trup de piatră, fără vârstă, fără chip,
îi numără deşertului său zilnic furtunile de nisip;

în meditaţii fără scop, el se vede dintr-o parte,
o umbră-albită de nesomn şi-un corp frunzărit de moarte,

şi-un ochi îngust, privind subţire,
căutând nimbul să-i admire

inimii ce uită să-i vorbească
prin stihia sângelui orbească.

Şi eu contemplu cum te poartă pe recele său val
înstrăinarea-ntoarsă către limanul lui natal,

şi tu îl strigi de pe faleză,
o, draga mea, în japoneză…

de Bot Eugen

 

 

Paloarea vorbitoare-a hârtiei

Amiaza lui 23 aprilie – ultima variantă

 

 

Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii,
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite

 

în buzunarul interior de la piept
al hainei sale negre din piele;
se-aruncă-nainte nebuna,
din mers îşi pune căştile în urechi,
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!,
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de hameleon a metropolei,
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.

 

Intră apoi într-o braserie,
solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar, negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr,  acid citric,  arome naturale CO2,
substanţe uscate-9gr.,  74 Kcal/200gr.,
termen de valabilitate- 20 de zile însorite;
temperatura de păstrare- între 0 şi 5 grade Celsius;

 

Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant(8 lei-putere),
iese afară la braț cu inima-mi (care
își ține strâns la piept sângele între palme)
şi face slalom printre stâlpii de cafenea,
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei;
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic,
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate,
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată,
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde;
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră,
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare.

 

Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată,
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de hameleon a metropolei –

 

nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme!

 

Abia după această ispravă,
astenia mea de primăvară,
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.

 

de Bot Eugen

 

 

 

 

Penumbra pumnului binevoitor(I)

sau (im)pactul cu palmele negre – varianta finală

În subsolul pieptului tău, azi-noapte,
şi-au dat în secret întâlnire
carnivorele mâini.
Se cuprindeau una pe alta,
se gândeau pe şoptite, se-nţelegeau
prin gesturi cu care
îi vor putea zidi inimii
deasupra capului
un cer de piatră cu strâmte hotare…

 

Deşi abia se cunoscuseră,
părea că se ştiu, totuşi,
de-o viaţă,
ca nişte surori siameze.

 

La un moment dat, una din ele,
chiar te rugase politicos,
să te ridici din pat
şi să le aduci o scară,
să poată mai lesne
să ţi se urce în cap.

 

Pe umerii tăi, azi-noapte,
o pereche de palme
înmănușată în negru
încălecaseră un visător,
unul albit la tâmple,
plutind printre neguri și umbre,
călare pe un cal alb.
Au obţinut dreptul să viseze
cum se vor desfăşura
la el în sânge, -naripate,
himerele-kamikaze cu zborul lor
pururea amânat.

 

Deasupra creştetului tău întârziau
mâini obișnuite
să spele creiere și să jongleze cu ele,
se spălau apoi una pe alta, se cuprindeau,
se mângâiau lasciv şi se gâdilau,
se-ncolăceau în jurul tâmplelor tale
aidoma unor vampirice buruieni,
îţi devorau din priviri
lumina ochilor, sufletul,
se întrepătrundeau,
preschimbându-se după aceea
în penumbra pumnului binevoitor.

Astfel, ai deschis vama,
v-ați îmbrăţișat cordial
și-ai încheiat într-un târziu
pactul păcii cu-nstrăinarea,
în inima unui pustiu,
sub ploaia de sare…

de Bot Eugen

Copile blond,

văzut în alb și negru

Copilărie grea jucării de lemn

de un ochi străin în noaptea dintre ani,
pe tăcute ne-adâncim, până la uitare,
unul în sinele celuilalt, tot așa cum o fac
negrul și albul din simbolul Yin-Yang.
Ne aflăm în continuă mișcare
pe un teren dur și alunecos.

 

În jurul nostru nu se va schimba nimic;
nimicurile care ne înconjoară nu sunt decât
interschimbabile fațete
ale unuia și aceluiași sindrom de futing în masă,
neantul perpetuat din patru în patru ani,
pe marginea căruia facem schimb de umbre cu lumea;
urmele ei de bocanci ne iau cu asalt periferia,
pașii noștri rătăcesc nestingeriți prin centrul său, pe buza de piatră
a hăului care ne tace ostentativ strigătele
cu tăceri sâsâite de viperă ; între noi și stele,
întunericul cască de plictiseală și din când în când
ne soarbe din priviri,
ca pe un pahar cu vin negru,
focul ochilor înnebuniți după viață,
după chipul său palid în fața căruia pălesc
toate măștile sorții,
palorile apropiaților noștri stinși de curând,
albul zăpezilor pictate cu gânduri albastre
de mâna mea prin care, de ani și ani,
cerneala nopților de insomnie visează
la soarele zilei de mâine …

 

Mâine dimineața te vei trezi
abandonat de îngeri
în carnea mea mahmură,
ca într-o garsonieră-sicriu confort7
cu pereții plini de igrasie;
captiv între coastele mele, te vei trezi,
încercând să-ți strecori capul dureros de mare
prin urechea unui ac cu gămălie,
să peticești sacul de nedormit al unui străin;
te vei trezi bolborosind blesteme către mine
și cerul gurii îți va mirosi a țărână,
în timp ce marele vinovat cu inima cât un purice
își va mușca limba violent, redescoperind
strigătul sângelui tatuat cu arătătorul pe foaie,
precum și gustul său metalic spintecând
tăcerea unei limbi de viperă în două :

 

picioare
brațe
nări
urechi
orbite
buze
emisfere târâtoare

 

de Bot Eugen

Trecut de 35,

îți resuscitezi inima cu gândul,

(poem în proză)

până ajungi să-i pipăi pe dinăuntru
umbra pulsatilă
cu degetele prelungi ale minții.
De curând, ai devenit și tu conștient :

 

 

după o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta;
de cum încerci să te apropii de ea,
s-o netezești pe creștet ori să-i dai ceva de mâncare,
începe să mârâie și să-și arate colții.
I-ai cerut atât de multe până acum,
încât astăzi nu mai vrea să primească nimic de la tine.
De lătrat nu te mai latră, c-a obosit demult să o facă,
dar simți că te urăște cu tot sângele de care dispune mârâitul său.
Te urmează fidel ca  o umbră  oriunde te duci,
îți urmărește fiecare gest sau mișcare
pe care-ai avut la un moment dat tupeul să le comiți
sub privirile ei ,
ți-a învățat pe dinafară toate subterfugiile minții.
Nimic nu îi scapă,
nici măcar gândurile pe care încă
nu ai avut curajul sau lașitatea să le gândești.

 

 

Este intrusul care îți intră ziua în casă
pe ușa din spate și
te scoate noaptea din minți
pe fereastra deschisă din față.

 

 

Ori de câte ori grăbești pasul pe trotuar
sau la trecerea de pietoni,
simte nevoia să te trădeze și să te lase în urma sa,
numai pentru ca să ajungă ea prima
în dreptul ultimului stâlp – echidistant
față de tine și față de ceilalți.

 

 

Chiar și în momentul de față,
când înșiri aceste rânduri, o simți
cum îți scapă printre degete nevăzută.

 

 

A încetat demult să mai viseze,
iar între timp,
te-a-mbolnăvit și pe tine cu insomniile ei.

 

 

„Animalul tău gingaș și tandru”
de altădată, acum,
este o fiară în devenire, –

 

 

din ce în ce mai singură și mai sigură de sine.
Ai fi zis că așa a fost dintotdeauna:
imprevizibilă, stranie și de ne-
îndobitocit,
un fel de kamikaze contaminat
pe căi aeriene de oameni
cu virusul rabiei.

 

 

De ani de zile-i schimbi lesa roșie
o dată la două săptămâni,
o duci trimestrial
la veterinarul bipedelor care,
de fiecare dată,
după ce te consultă,
auscultându-i mârâitul,
conchide sec: nu am cum să vă ajut,
este un câine rău,
numai bun de eutanasiat.

 

 

Poftiți antibioticul local și apa oxigenată
pentru îngrijirea rănilor la domiciliu.
Sper ca de acum încolo
să nu vă mai ardă de metafore și glume.

 

 

Vă salut cordial și vă recomand
din tot sufletul:
încercați să țineți pasul,
spre binele dumneavoastră,
cu lumea de afară,
cu stăpânii mai răi decât câinii.

 

 

de Bot Eugen.

… șlefuind stiletul lirei cu mâna-nsângerată …

 

 

Penumbre celeste de ploaie treceau
peste parada cetăţenilor de-onoare-ai lumii…
şi febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome grele de cenuşă…

 

 

Convoiul anilor străbate desculţ
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mişcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistraţi,
printre piramide şi efemeride rătăceşte,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

 

Decapitând la tine în suflet rozele speranţei,
dragonii uraganului îţi tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
şi desluşeşti o ploaie de urări de bine
la adresa cactuşilor:
Mulţi ani să-nflorească!

 

Scârbit de viruşii guralivi ai cetăţii,
nu asculţi decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neştire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…

 

Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindeşte astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai şarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticleşte printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

 

O, muribundule, cu porniri pătimaşe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.

 

Singurătatea poetului locuită
de amurguri şi aurore,
agonic scutură din aripi arse,
şlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.

 

de Bot Eugen