Stau pe trepte,
în coridor,
cu ţigările
şi cafeaua
alături,
cu genunchii
în dreptul
pieptului,
lipiţi unul
de altul,
ca nişte
apărători.
Stau şi
(mă) scriu.
Din timp
în timp,
închid
ochii
şi îmi masez
pleoapele,
imaginându-mi
tot felul de
situaţii extreme
şi-atunci,
globii
oculari
încep
să scârţâie
ca o poartă
ce se deschide
în nicăieri.
Stau
în curent,
cu geamul
şi uşa deschise,
într-o mână
c-un pix
ce m-arată
cu degetul,
în cealaltă
cu un blocnotes
care,
pe zi ce trece,
îmi împrumută,
una câte una,
trăsăturile feţei.
Stau
în curent,
la răscrucea
dintre
mine şi
umbra mea,
sub soarele
lui cuptor;
stau
şi îmi multiplic,
prietene,
chipul
la nesfârşit:
când pe albul
foilor de hârtie,
când pe câmpul
palid şi rece de pixeli,
tot eu
dincoace –
Neo,
tot eu
dincolo –
agentul Smith,
şi creier,
şi inimă,
şi umbră,
şi trup,
într-un
război
continuu
când
cu mine însumi,
când
cu ceilalţi,
ca atunci,
în anii
adolescenţei,
când
jucam şah
singur cu
mine, uneori
cu negrele,
alteori
cu albele,
cel mai adesea,
însă,
cu amândouă
în acelaşi
timp.
de Bot Eugen