în tăcere-mpietrit, ameţeam
cu o halbă de bere nimicul,
în speranţa că o să apară
mai devreme sau mai târziu,
dinăuntru ori dinafară
vreun semn de aţipire
din partea lui. Eventual, unul
schiţat cu ţeasta
de sus în jos
ori din stânga în dreapta.
Însă, nimic.
Nimic nu s-a-ntâmplat.
Nimic altceva decât
nimicul –
acelaşi –
care continuă
să convieţuiască
în sângele meu
cu inamicul –
barmanul ăla
întunecat la faţă care,
din timp în timp,
îşi iţeşte capul
de după uşa din spate
şi se uită de jur-împrejur,
încruntându-se,
fără să vadă pe nimeni,
apoi, de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat,
îşi întoarce privirile
spre interior,
urmărind în continuare
cu un calm ieşit din comun
filmul alb-negru
cu cei doi prădători
extrem de tăcuţi,
sfâşiindu-se
pe întuneric
într-o
singurătate extremă.
de Bot Eugen