Nichita Stănescu – 2 poeme.

Ausweis

Scot sângele ştampilat la vedere.
Mi se dă drumul.
Scot osul sculptat la vedere.
Întârzâi o secundă, dar mi se dă drumul.

Scot îndurătoarea limbă vorbită, la vedere.
Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se dă drumul.

De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea.
Sunt liber, i-am răspuns,
aşa că nu am chef să-ţi răspund.
Ea a stat un timp descumpanită,
apoi, mi-a dat drumul.

Am pe mine toate ştampilele.
Dacă vreţi să ştiţi
eu, unul, sunt în ordine,
mie mi se dă drumul.

Mă las locuit

Mă las locuit de o impresie sumară
beată poate.
Aseară desigur, aseară
erau cu mine amintirile toate.

Circulă dragă, i-am spus.
Aceasta e vîna, artera.
Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus
e himera.

Bea puţin. Iartă-mă. N-am apă.
E roşu şi alb ca o ninsoare.
E fluid, otreapă.
E de sare.

Curvă, rămîi, o, rămîi,
o, rămîie, rămîi, cu mine
Eu sunt bărbatul tău dintîi
din desime.