fragment din „Cioran naiv și sentimental”
Aflat în Paris, junele literat Codru-Drăgușanu, sosit tocmai „dinmarginea lumii”, se adaptează cu mare ușurință la viața
în „miezul lumii”. Știe, de pildă, să ia masa cu „comensali îmbrăcați „a la bourgeoise””.După cum – anunțându-l pe „le
comte” Mathieu J. Caragiale – tânărul diletant transilvan, coafat ca un „dandy”, „în costum negru, cravată albă și pantofi
de lac”, se duce „în cabriolet” în vizită pe la diverse doamne văduve, unde, în budoar, se tolănește pe canapele, cu un aer
seducător „de Antinou”, în speranța că va pune mâna pe filonul aurifer. De altfel, locuiește „în cel mai frumos cartier
parizian”, „Chaussee-D`Antin”, în cornul străzii „Rue de Provence”, în casa doamnei Chavane, într-un apartament cu cinci
încăperi „somptuos mobilate, după gustul frîncesc”. Într-o seară fără program, tânărul „secretar privat” se întinde, cu
voluptate, în patul moale – din alcovul prevăzut „cu coroane aurite, draperii de catifea roșie și perdele de atlaz verde”
– și, luând ca „specific somnifer”, ultimele versuri ale „d-lui de Lamartine, de curând ieșite la lumină”, așteaptă să
adoarmă. Lăsându-se în seama lui Morfeu, el își programează să se viseze făcând „un rond de preîmblare” la Palais-Royal,
cu „damele la brațetă” sau conversând grațios cu grizetele „la Very, cel mai de frunte ospătar în Paris”, cu atât mai mult
cu cât „atât mă deprinsei în frîncește, cât nici a cugeta nu pot altminteri”. În loc de toate acestea, proaspătul dandy
se pomenește luat de zeu „pe aripile sale aeriene” și, „cu iuțimea electricității”, azvârlit la trei sute de mile depărtare,
„tocmai în coliba noastră, la fîntâna lui Dan, unde, cu Gîcul nașului, pășteam vițeii și „în Vîrteje, unde țineam rîmătorii
de jir, bîjbîind, totodată, după „bivolița pierdută în mestecăniș”.
În fine, trezindu-se din „visul cel prosaic”, Codru-Drăgușanu își spune, relaxat și exact, că e peste toată putința
„a șterge toate întipăririle și reminiscențele omului” și, ca să se răzbune pe inconștientul său ironic, se duce să dejuneze
, cu dame fine, la Very.
Mi-am reamintit de remarcabila „fantasie” onirică a tânărului Codru-Drăgușanu citind despre o alta, înregistrată în „Caiete”
, deși Cioran o consideră o „tâmpenie” (sau tocmai de asta!): „Vis idiot. Aveam întâlnire cu cele „două” fete ale lui Bergson.
După încurcături nemaipomenite, am reușit să prindem trenul de Ocna-Sibiu – chiar ăla(!); linia era în reparație, trenul
înainta cu chiu cu vai; fetele nu știau românește”. După ce-l transcrie, Cioran se întreabă enervat: „E posibil ca
creierul să n-aibă nimic altceva de făcut decât să inventeze asemenea tâmpenii? Ce secrete să ghicești acolo?”, adăugând
, tot mai montat, că psihanalizei îi lipsește simțul ridicolului, fiind o disciplină seducătoare teoretic, dar grotescă
practic; așa încât, i se pare „de neconceput” că atâția oameni inteligenți o pot lua în serios. De fapt, atitudinea lui
Cioran față de oneirologie se schimbă mereu în funcție de starea lui umorală. Uneori, recunoaște funcția terapeutică și
compensatoare a visului, care reprezintă „revanșa pe care fiecare și-o ia nepedepsit” și în care „dezmoștenitul triumfă”,
simțindu-se „cineva” măcar pe scena onirică. Și dă ca exemplu un vis propriu, pe cât de savuros, pe atât de semnificativ:
visează că stă nu într-o biată mansardă, ci într-un apartament spațios; fratele său Aurel, abia sosit la Paris, se culcă,
cu impertinență suverană, în patul proprietarului locuinței; ca urmare, smiorcăindu-se umil, proprietarul vine să-i ceară
ajutorul lui Cioran. Vis transparent, ca acelea infantile, ce, bineînțeles, n-are nevoie de niciun comentariu. Cel mai adesea,
însă, pornit, el face asemenea afirmații, încât pare că ar trăi încă în epoca pre-freudiană, considerând visele drept
„deșeuri”, în care psihanaliștii detectează simboluri și semnificații, deși ele n-ar conține decât nonsensuri. Iar pe deasupra
mai e iritat și de ideea că un vis poate fi demontat la fel cum ai demonta un ceasornic.
Într-o asemenea stare de agasare își privește și visul cu fetele lui Bergson în „motorul” de Ocna (cum până nu de mult i se
zicea personalului Ocna-Sibiu). Înverșunat în chip ciudat, el se lasă păcălit de un vis de altfel străveziu și simplu,
punând greșit accentul pe aspectul cel mai izbitor și deci înșelător! Munca visului îți țese o înșelăciune remarcabilă,
căci în centrul ficțiunii onirice stau cele „două” fiice ale lui Bergson. Cioran știe însă prea bine că Bergson are,
de fapt, numai o singură fată, renumită fiindcă, din păcate, e surdă și mută. Or, s-o visezi tam-nisam pe fiica lui Bergson
dedublată i se pare, evident, o „tâmpenie”, al cărei grotesc e sporit, pe deasupra, și de bâzâitul oniric al „motorului” de
Ocna.Ținând morțiș să demonstreze că activitatea onirică e plină de „deșeuri”, el refuză să interpreteze conținutul manifest
al visului, care – copilăresc de simplu – nici nu trebuie măcar demontat cu adevărat, nefiind întru totul desprins de
conținutul său latent, lesne inteligibil. Așa că grotescul revelat nu e al interpretării psihanalitice, ci al situației lui
Cioran, reprodusă expresiv în regim oniric și reflectând țesătura inextricabilă a psihicului său. Plecând în Franța, el s-a
luat pe sine, vrând, nevrând, cu toată lumea lui românească; visul răstoarnă perspectiva, mergând în direcția inversă: îl
reîntoarce în România împreună cu lumea lui franceză. După cum Codru-Drăgușanu atât s-a deprins în frîncește, încât nici a
cugeta nu poate altminteri, dar în vis, fără să vrea, visează în românește. Conștient, Cioran se străduiește să se rupă din
rădăcini, să-și radieze din minte o lume și o identitate, în numele altei lumi și al unei noi identități. În vis, căzând
cenzura, cele două lumi se scaldă una în alta, se invadează reciproc, născând din îngemănarea lor un teritoriu grotesc,
în care „les deux filles de Bergson” se hurducă, odată cu Cioran în personalul de Ocna.
Capricios, când vrea, Cioran recunoaște, totuși, indirect că inconștientul personal nu e pur și simplu un producător absurd de
„deșeuri” onirice, ci un ironist ingenios care ne dă replici imprevizibile. Astfel, într-o seară, înainte de culcare, el
își repetă că visele n-au în fond niciun sens, că sînt un soi de „literatură proastă”, fără legătură cu „viața noastră profundă”.
Răspunsul ambiguu îi sosește imediat în somn din partea inconștientului său, excelent partener de dialog: „Chiar în aceeași
noapte am avut un vis în care toate obsesiile mele, să zicem, filozofice, defilau una după alta …” În același mod ironic,
visul cu fetele lui Bergson îi spune și mai plastic exact ce îi spune și reflexia trează: că pendulează dezorientat, cu
vertigii, între două lumi. După ce aleargă toată noaptea după trenul de Ocna, trăgând și două surdo-mute descumpănite după
el, e normal că, dimineața, visătorul din mansarda pariziană se trezește, obosit, într-o stare confuză și iritată(oricum mai suportabilă
, însă, decât aceeaa lui Stephane Lupasco, care, pe măsură ce „uita” româna, suferea tot mai tare de insomnii și migrene
puternice). Lucrurile nu se întâmplă altfel, uneori, nici măcar în starea de veghe: gândind și scriind franțuzește, în mintea
lui Cioran, în ciuda cenzurii riguroase, tot se strecoară, viclene, cuvinte românești expresive, ca „nimicnicie” sau „zădărnicie”,
care, de fapt, nici nu sînt cuvinte, ci „realitățile sângelui nostru, ale sângelui meu”, reflectând „nihilismul funciar”.
(La fel cum în „La Quete intermittente” franceza ultimului Ionesco regresează în voie, scoțând la iveală tot soiul de
cuvinte și expresii românești îndelungă vreme reprimate).
Nu întâmplător, într-un vis echivoc in mai multe sensuri, sugestiv pentru complexele lui Cioran, „încântătorul” Sartre –
cu care stă la trăncăneală, în timp ce o priveghează pe Simone de Beauvoir – îl complimentează, repetându-i mereu că
„C`est tres bien votre „grammaire roumaine””. Ba chiar și vocabularul său românesc este excelent, insinuându-se în acela
francez și creând o lume lingvistică nouă, pestriță și insolită, nu mai puțin grotescă în fond decât aceea onirică, în care
fetele lui Bergson se încrucișează cu ocnerii.
„Ce mai fac domnișoarele Domnaru?”, a întrebat-o brusc Cioran pe vară-mea în timpul unei cine foarte franțuzești în mansardă.
Or, de ce ar fi fost, neapărat, o „tâmpenie” ca apoi, noaptea, să și viseze cum cele, să zicem, „patru” domnișoarea
Domnaru circulă, ghidate de „încântătorul” Sartre, cu metroul parizian?
de Ion Vartic
boteugen74
BotEugen's Blog 