Ultrasonografie(II)

512

 

 

Dimineața devreme stau țeapăn la o răspântie;
într-o mână îmi fumegă o țigară, în cealaltă – paharul din plastic;
adulmec aburii de cafea și gândurile-ncep să se miște
aidoma șarpelui abia trezit din hibernare.
Stau pe o margine de trotuar, la umbra unui copac
și-i petrec pe ceilalți cu privirea.
Ei se opresc, se uită cumva straniu la mine,
nu zic nimic, după aceea își văd de drumul lor.
Stau între două stații ce se privesc față în față și văd
totul din mine, prin mine, până ajung să mă doară în paișpe
de mașinile lor: 14 și 104, aflate mereu în întârziere.

 

Dimineața devreme timpul zboară asemeni săgeții albastre,
pe când eu mă târăsc din urma lui, spânzurat de o bară,
pe niște roți de metal care nu se grăbesc nicăieri, niciodată.
Mă opresc din rostogolire la o intersecție și aștept
să mi se facă roșu în fața ochilor.

 

Cu ghearele înfipte în glezne,
o neagră felină mă trage de umbră-napoi,
să lucidizăm în tăcere nimicul
preț de încă vreo două nopți albe;
cățelul galben din față începe să bată
către portocaliu, mă îndeamnă să mă arunc,
beat de lumină, cu inima înainte
sub ploaia de raze X,
tot așa cum se aruncase cândva Alexandr Matrosov
cu pieptul peste ambrazură.

 

(În astfel de momente, spunea George,
aduci mult din profil cu unul
care tocmai băuse pe nerăsuflate
o cană de ceai negru amestecat cu stalinskaya)

 

Cobor scârbit din tramvai, urc într-un taxi,
telefonul sună a pagubă, șoferul răspunde
cu-njurături la apeluri ratate, între timp, primesc
o înștiințare prin sms: ai de efectuat
o ecografie-fulger întregii lumi:
trupulului său dezgolit pe jumătate,
jumătății sale de suflet azvârlită la ghenă;
așa că vezi, fii atent ce faci cu arcașul ăla albastru, da?

 

Taxiul fuge în continuare pe străzi,
din urmă să prindă o săgeată pulsând –
când negru pe alb, când roșu pe negru,
închid ochii și văd
cum se derulează în minte imagini
cu viteza celor 512 nuanțe de gri –
umbre ce se aleargă prin nesfârșite tuneluri
unele pe altele,
umbre de sânge amestecat cu noroi
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

 

Seara târziu, trec pe lângă răscruce,
printre cele două stații ce se privesc
față în față și văd golul din mine –
dejunul de care-am uitat
să mă apuc ca de o bară-n transport
pentru mai multă siguranță de sine
atunci când mă aflu între semeni.

 

Sunt doar în trecere,
le răspund,și fac bine;
așa că nu vă mai obosiți
să mă-ntrebați ce și cum…
Noapte bună!

 

de Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Răstignit pe un scaun, la masa de scris,

de viu mă îngrop în noaptea cuvintelor.

 

 

Privit de la-nălţimea etajului şapte,
cartierul ce mă găzduieşte
sub aripa lui de beton,
aduce uneori în ochiul meu săgetat
de razele aurorei
cu umbra gravidă a unei păsări de pradă,
umbră grăbită să mă avorteze
din picajul său lent în poemul teluric,
în tăcerile lui care agonizează
sub braţul însângerat al visătorului treaz.
Răstignit pe un scaun, la masa de scris,
stau în mormanul de semne înfipt,
ca o palidă cruce din piele şi oase,
stau faţă-n faţă cu celălalt,
şoptindu-i cu-o voce gravă
parcă dintr-un alt vis:
Te urăsc din suflet cu inima care,
iubindu-te, a tot risipit
lumină şi sânge
pe umbra ta-naltă
de doi metri şi ceva,
noapte de noapte,
timp de şapte ani de zile la rând.

de Bot Eugen

 

 

 

Penumbra pumnului binevoitor(II)

sau (im)pactul cu palmele negre – varianta finală

Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:

 

În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.

 

Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci mă trezești din somn
şi mă implori să nu mai dorm strâns
în nopţile lungi de noiembrie.

 

Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează singurătatea fratelui său îndoliat
să-și zidească infarctul într-o inimă neagră
pe albul foilor de hârtie.

 

Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…

 

Tu te trezești zilnic din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc povestea neliniștii,
istoria aceluiași coșmar, de neînvins, care
se scrie sub mâna mea chiar acum singur pe sine.

 

de Bot Eugen

Navetiști în cer

 

– Hei, tu,
visătorule târziu,
cu ţeasta înfiptă în nori,
sunt curios,
sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori?
mă-ntreabă vulturul,
cu disperare trăgând
sfori după sfori, sfori după sfori…

– Sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori
cu picioarele încălţate în grele noroaie?
mă-ntreabă vulturul,
devorând buchete de flori,
noiane de-admiratori…
– Tăinuiesc, îi răspund,
perechi de aripi vreo şapte
la subsuori
şi în fapt de seară,
când celeste căi de lapte
îşi deschid porţile în lumea sublunară,
eu înham la carul lui Mercur cu trei roate
treizeci şi trei de herghelii înaripate
şi fac naveta noaptea întreagă
printre nouri de ploaie
(luminat de fulgere,
fulgerând printre lumini – o droaie)
pân-la zeul Neptun, şi apoi,
cu tridente-narmându-mi furtuna de îngeri,
mă întorc , ignorând

chemările concupiscentei sirene,

tam-tamul torenţialelor ploi…

– Hei, păstor al turmei sălbatice de iluzii şi nori,
tu, cel sechestrat în ceruri de îngerii tăi păzitori,
sunt curios să aflu cum oare ai învăţat să mori?
mă-ntreabă vulturul,
trăgând după sine o umbră de febleţe
pentru singurătate şi pentru tristeţe.

– Nu mai sunt curios să aflu nimic, de când
navetiştii calcă în aer ca pe pământ,
îmi strigă vulturul, din aripi negre bătând,
sfori după sfori cu ciocul trăgând…

 

de Bot Eugen