Între indigo și negru

 

 

Duhul ploilor în trup noptatic

 

 

Săgetat crepusculul de-o rază,
sângerând, pe faţă-mi desenează
umbrele celor naufragiaţi în întuneric.

 

Alăptată de-o stea părinteşte,
văd cum dindărăt umbra mea creşte,
alcătuind cu ceilalţi trecători un stol himeric.

 

***

Lacrima de sânge-n toamnă,
între indigo şi negru,
cu inima se îndeamnă
să ardă-n cântec integru.

 

Prin ploaie trec în pas cu toţi
surdo-muţii tristeţii
şi-n ochii lor văd cum beat
mă lovesc de toţi pereţii,

 

şi ploaia ascult
în mine cum îşi ascute
glasul ocult
sub constelaţiile mute.

de Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Deşertul indigo

 

Nopţile albe

 

 

Paşi pe trepte-aud, zăngănit de verbe şi de chei,
scrâşnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei şi şerpi cu clopoţei,
dulcele delir al unor patimi muribunde.

Cancanuri la parter, manele, cocote şi peşti prin beznă preumblă…
Bravează clica de poltroni, pentru bani mecena se prostituează…
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină şi, lucid, să-mi curm zilele cu o rază.

E noapte şi sub tăişul alb al Lunii lira bardului păleşte.
E anarhie, cu alcoolici şi satrapi benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric şi deasupra mea un înger priveghează lupeşte.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul treziei chirurgical.

Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă…

Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
şi simte-năuntru cum deşertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.

Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eşafodul Lunii,
să-şi audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.

Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.

de Bot Eugen