Un ochi îngust, privind subțire

 

Stat(ist)ică orientală – ultima variantă

 

 

 

În poziţie lotus, el stă-nchis în trupul său de piatră.
Tu de pe-o stâncă îi arunci priviri de tristă cleopatră.

Seara vă piaptănă tăcerile cu mâna sa mulatră.

Te uiţi la el supărată, vrei să-l vezi pe dânsu-ncercând…
şi-n priviri îţi sclipeşte, ca un pumnal, umbra unui gând.

Fără de vârstă, tras la faţă,
yoghinul condamnat pe viaţă

să-i numere paşii anonimi singurătăţii sale fără chip,
tot aşa cum un clepsidru-şi numără boabele fine de nisip.

Tu nu mai locuieşti de mult în celula lui de sânge
şi în ochii tăi apatici un pustiu de gheaţă ninge.

Inima lui nimeni astăzi uită dulci nimicuri să-ţi povestească
în dialectul anemiei tale, într-o limbă păsărească…

Roiuri, roiuri de clipe solare pe faţa ta palidă se petrec,
peste ovalul chipului tău care apune sub luminosul cerc

de purpură plutind pe deasupra Ţării Soarelui Răsare.
Sucombă-n faţa ta gheişele, mortal de frumoasă paloare!

Însă, acest yoghin cu trup de piatră, fără vârstă, fără chip,
îi numără deşertului său zilnic furtunile de nisip;

în meditaţii fără scop, el se vede dintr-o parte,
o umbră-albită de nesomn şi-un corp frunzărit de moarte,

şi-un ochi îngust, privind subţire,
căutând nimbul să-i admire

inimii ce uită să-i vorbească
prin stihia sângelui orbească.

Şi eu contemplu cum te poartă pe recele său val
înstrăinarea-ntoarsă către limanul lui natal,

şi tu îl strigi de pe faleză,
o, draga mea, în japoneză…

de Bot Eugen

 

 

Publicitate

Geo Dumitrescu – Daruri

 

Înecat de iubire, prea plin, întinzând mâinile
după fluturii șovăitori ai bucuriei,
neîncetat mă gândeam la un dar nemaipomenit,
la un dar uriaș, fără egal, mai de preț chiar
decât inima mea, în care zornăie acum alandala,
ca două pietricele sprintene, proaspete, nestatornice,
cele două silabe ale numelui tău, oră de aur.

Să-ți fac un dar măreț, mă gândeam,
cum nu s-a mai văzut. Cere-mi,
aș fi vrut să-ți spun, cere-mi
ce e mai scump, mai rar,
ce e unic și fără asemănare, cere-mi orice –
toate ți se cuvin, și încă n-ar fi
decât prea puțin, din cale-afară de puțin.

Ai putea să-mi ceri viața, firește.
Nu mi-o cere –
dăruită de mult, treaptă e sub tălpile
celor ce urcă. Dar cere-mi
mâna dreaptă, cu care semăn și culeg
și cu care-ți mângâi părul
și-ntristatul, preafrumosul obraz,
și care, mișcată mult în umbletul vieții,
rămâne adesea îndreptată în sus.

Cere-mi stânga, cu care-ți deschid ușa,
când nu te țin cuprinsă de mijloc,
cere-mi stânga, cu care-mi port steagul albastru,
și pe-amândoi fluturând vă voi sui
deasupra lumii. Ori primește
aceste flăcări negre ale ochilor mei,
adumbriți de neînțelese mâhniri,
și care oricum nu mai sînt de folos nimănui
de când chipul tău
a rămas pe veci înecat în apele lor …

O, e puțin, știu, e atât de puțin,
ție ți se cuvine tot – răvășit
de chemări, cu fruntea plină de ceață,
pentru tine întind mâinile lacom
după toate comorile lumii …

Ah, sărac sînt, puțină mi-a fost partea,
averi n-am strâns, nepriceput și fără prevedere –
n-am strâns decât bucurii întoarse din drum,
nevăzute miresme amare,
ca florile stranii, nevăzute, ale nucului.

Sărac sînt, ca arborele din pădure –
doar umbră dau și veștede frunze
și-un braț de lemne albe, uscate …

Dar ia acest lemn, e drept și e trainic,
și fă catarg corăbiei tale viteze.
Ia umbra mea, întinsă, sub lună,
și fă-ți pânze și flamuri …

O, sărac sînt, puțină mi-e partea:
îți dăruiesc un fir de protoplasmă,
îți dăruiesc un fir de veșnicie.
Primește-l, păstrează-l
în mările tale lăuntrice, calde,
și născocind, ivește din el
o seminție nouă de oameni albaștri, curați,
cu câte două inimi.

Oricum ar fi, îngropată
în lacrima mea de rășină
te voi păstra cristalin prin milenii.

* din volumul Nevoia de cercuri(1966);Cele mai frumoase poezii;  Editura Albatros; București; 1978.