Între indigo și negru

 

 

Duhul ploilor în trup noptatic

 

 

Săgetat crepusculul de-o rază,
sângerând, pe faţă-mi desenează
umbrele celor naufragiaţi în întuneric.

 

Alăptată de-o stea părinteşte,
văd cum dindărăt umbra mea creşte,
alcătuind cu ceilalţi trecători un stol himeric.

 

***

Lacrima de sânge-n toamnă,
între indigo şi negru,
cu inima se îndeamnă
să ardă-n cântec integru.

 

Prin ploaie trec în pas cu toţi
surdo-muţii tristeţii
şi-n ochii lor văd cum beat
mă lovesc de toţi pereţii,

 

şi ploaia ascult
în mine cum îşi ascute
glasul ocult
sub constelaţiile mute.

de Bot Eugen

 

 

 

Publicitate

Puls (II)

 

 

 

Te-adânceşti în tine însuţi, până ajungi
să-ţi pipăi pulsul pe dinăuntru
cu degetele prelungi ale tăcerii.

Faţă-n faţă cu umbra,
stai şi asculţi trecerea clipelor,
pregătit s-o înfrunţi cu braţele goale.

 

Deasupra capului tău,
în chip de liber arbitru,
albul orbitor al lunii, muşcat
pe jumătate de întuneric.

 

…şi vântul şlefuind, ca pe un rubin,
feţele sângelui îngheţat în aşteptare…

 

Între tine şi semeni s-au risipit
într-o singură zi
rezervele de cuvinte
pentru câţiva ani de acum înainte.

 

Te-adânceşti tot mai tare până ajungi
să-ţi asculţi pulsul ca pe o poveste,
ca pe-o rostire şoptită-a cuvintelor
izvorând din adâncul inimii.

 

Acum, însă, cineva îşi zboară creierii
ca pe o pasăre ţipând în deşert,

 

şi devii deodată contemporan
în inima acestei nopţi pustii de noiembrie
cu toţi morţii tineri ai zilei de mâine.

 

Stai spate-n spate
cu albul orbitor al lunii,
pregătit să înfrunţi umbrele aurorei.

 

Pentru că tu ştii
şi ai ştiut-o dintotdeauna:
Sub fiecare răsărit de soare
în tine se mai stinge câte o constelaţie
de celule gânditoare.

 

de Bot Eugen