2003 –
primul an
în bucurești-
zi de zi
făcând același
drum
dus-întors
între
serviciu și garsonieră
noapte de noapte
dialogând și
ascultându-mă
cum dialoghez
pe tăcute
cu deșteptătorul.
Singurătorul.
de Bot Eugen
2003
Toate articolele etichetate 2003
Nu privi înapoi (III)
Stau așezat pe un scaun de scrum
și-mi număr visele risipite
ca pe niște globule roșii.
Aprind o altă țigară
trag din ea cu nesaț și
îmi aduc aminte de
vorbele lui tata:
„arzi banii pe țigări
și-ți strici sănătatea”.
Expir din piept o
inimă galbenă de aer și
cu tâmplele plutind printre
norii de fum
contemplu noaptea din
sângele meu.
Oglindindu-se în el
precum într-un fluviu negru
stelele luminează pe cer
asemeni unor globule decolorate.
de Bot Eugen
el pune cafeaua pe foc
mă trezește
eu fac ochi
el face ochiuri
mă ridic
se așează
aprind o țigară
stinge lumina
mă așez
se ridică
închid laptopul
deschide fereastra
mă apropii
se îndepărtează
se apropie
mă îndepărtez
el bea
eu fumez
tăcem și
tacem
cu subînțeles
pe când lumea
ne vorbește
în exces
mă ridic
se înalță
vine
mă duc
se spală pe mâini
mă spăl pe față
șterge putina
mă șterg pe mâini
se îmbracă
mă încalț
îmi pune ceasul
pe antebraț
îi pun
în palmă
legătura de chei
descuie
deschid
închide
încui
el intră
eu ies
și ne vorbim
unul pe
celălalt
în exces
pe când
lumea tace cu
subînțeles:
nu își dă seama
care dintre noi
este
mercurianul
și care-i
saturnian.
de Bot Eugen
… Memorabile sunt şi portretele pe care le creionează Cioran prietenilor săi parizieni, celebrii scriitori Samuel Beckett şi Henri Michaux.
Despre irlandezul care se simţea ca acasă la Paris, deşi era cel mai puţin parizian dintre locuitorii metropolei de pe Sena, moralistul scrie rânduri
teribile: „De la prima noastră întâlnire, am înţeles că el ajunsese până în faţa extremului, că începuse poate de acolo, cu imposibilul, cu
extraordinarul, cu impasul”; la Beckett îl fascina, ca şi la Wittgenstein, „aceeaşi distanţă de fiinţe şi lucruri, aceeaşi inflexibilitate,
aceeaşi ispită a tăcerii, a repudierii finale a verbului, aceeaşi voinţă de a forţa frontiere nicicând bănuite.
În alte vremuri ar fi simţit probabil chemarea Deşertului”; admira la acesta „discreţia supranaturală”, încredinţarea că „istoria este
o dimensiune de care omul s-ar fi putut lipsi”, precum şi faptul că, prin formule de genul „cuvintele… [sunt] picături de tăcere străbătând
tăcerea”, irlandezul izbutise să dea glas terorii inefabile ce nutreşte orice singurătate autentică.
Fireşte, îi legau anumite obsesii comune, precum plăcerea de a vizita cimitirele sau voluptatea de a citi aforismele lui Zhuang Zi;
mai mult însă decât aceste elemente ale unei apropieri totuşi vagi, ceea ce îl atrăgea pe Cioran la straniul personaj era totala lui lipsă la aderenţă
la atmosfera pariziană; nici moralistul nu era un ins „up to date” cu mişcările superficiale ale mondenităţii literare, dar o făcea premeditat, în timp ce
Beckett proceda natural, cu un dezinteres ce friza cea mai cumplită repliere lăuntrică; autorul lui „Malone moare”, deşi dezinvolt
în vieţuirea pe malurile Senei, persista într-o impermeabilitate devastatoare în faţa a tot ceea ce înseamnă spirit francez, cu toate că
scria minunat în franţuzeşte. Or, tocmai această reflexă exersare a refuzului de a se „franciza”, a invidiat-o Cioran la Beckett.
Din unghiul său de vedere, Beckett era un Cioran mai reuşit şi mai consecvent cu sine – „dar fără să şi-o fi propus”.
Din contra, la Michaux a admirat tocmai turbulenţa, violenţa şi frenezia, pasiunea de a scormoni cognitiv, propensiunea faţă de
detaliu şi gustul radical pentru nuanţa concepută infinitezimal. Ca şi Cioran, scriitorul francez visase în tinereţe să devină mistic,
apoi renunţase, îşi autosabotase vocaţia, o regăsise, ce-i drept, mai târziu, cu prilejul experimentării drogurilor, când accesul la extaz
devenise o practică fluentă dar lipsită de transparenţa transcendentă. A cochetat astfel cu absolutul, dar fără a se părăsi vreo clipă
pe sine. De aceea Cioran îl simte aproape, înrudindu-se cu francezul graţie disponibilităţii la dedublare, datorită resurselor de a-şi
conserva identitatea chiar şi în cele mai destructurante experienţe.
Valentin Protopopescu – Cioran în oglindă: încercare de psihanaliză;
Editura Trei;
Bucureşti;
2003;
publicat de Bot Eugen;
28.07.2012;
Bucureşti.
Stat(ist)ică orientală – prima şi ultima variantă
Cetatea culturală;
aprilie-iunie 2003;
Cluj-Napoca;
publicat de Bot Eugen.
Cetatea culturală;
aprilie-iunie 2003;
Cluj-Napoca;
Statică orientală – varianta iniţială;
publicat de Bot Eugen.
Cetatea culturală;
aprilie-iunie 2003;
Cluj-Napoca;
Statică orientală – varianta iniţială;
publicat de Bot Eugen.
Un ochi îngust, privind subţire
Stat(ist)ică orientală – varianta finală
În poziţie lotus, el stă-nchis în trupul său de piatră.
Tu de pe-o stâncă îi arunci priviri de tristă cleopatră.
Seara vă piaptănă tăcerile cu mâna sa mulatră.
Te uiţi la el supărată, vrei să-l vezi pe dânsu-ncercând…
şi-n priviri îţi sclipeşte, ca un pumnal, umbra unui gând.
Fără de vârstă, tras la faţă,
yoghinul condamnat pe viaţă
să-i numere paşii anonimi singurătăţii sale fără chip,
tot aşa cum un clepsidru-şi numără boabele fine de nisip.
Tu nu mai locuieşti de mult în celula lui de sânge
şi în ochii tăi apatici un pustiu de gheaţă ninge.
Inima lui nimeni astăzi uită dulci nimicuri să-ţi povestească
în dialectul anemiei tale, într-o limbă păsărească…
Roiuri, roiuri de clipe solare pe faţa ta palidă se petrec,
peste ovalul chipului tău care apune sub luminosul cerc
de purpură plutind pe deasupra Ţării Soarelui Răsare.
Sucombă-n faţa ta gheişele, mortal de frumoasă paloare!
Însă, acest yoghin cu trup de piatră, fără vârstă, fără chip,
îi numără deşertului său zilnic furtunile de nisip;
în meditaţii fără scop, el se vede dintr-o parte,
o umbră-albită de nesomn şi-un corp frunzărit de moarte,
şi-un ochi îngust, privind subţire,
căutând nimbul să-i admire
inimii ce uită să-i vorbească
prin stihia sângelui orbească.
Şi eu contemplu cum te poartă pe recele său val
înstrăinarea-ntoarsă către limanul lui natal,
şi tu îl strigi de pe faleză,
o, draga mea, în japoneză…
Chişinău;
20.06.2009
de Bot Eugen
Toată viaţa am fost victima unor nedreptăţi. Aş fi putut să le evit ori să le neutralizez. Din masochism le-am suportat, după cum am suportat calomnii fără a încerca să ripostez, doar din plăcerea secretă de a fi victimă.
Lăsaţi slobodă gura lumii. Până la urmă adevărul va ieşi la iveală. Mai bine orice decât înjosirea. Nedreptatea e necesară spiritului: îl întăreşte, îl purifică.
În materie de luciditate, o victimă este întotdeauna mai presus de persecutorii săi. A fi victimă înseamnă a înţelege.
Sunt douăzeci, ce zic, treizeci de ani de când sunt calomniat, de când fac figură de blestemat. Gustul tare al nedreptăţii. Într-un sens, nu mi-ar plăcea ca ceilalţi să fi fost echitabili cu mine. E mult mai fecund să fii respins şi chiar uitat, decât acceptat. Nu ţin să fiu bine văzut de semenii mei.
La începutul căsătoriei sale, Tolstoi scria: „Am în permanenţă impresia că am furat o fericire nemeritată, nelegitimă şi care nu-mi era destinată.”
… Eu am avut toată viaţa, pentru orice lucru bun ce mi se întâmpla, sentimentul că nu-mi era destinat.
Sentimentul meu dominant e că sunt victima unei mari nedreptăţi – dar care anume, mi-ar fi greu să spun. E blestemat cel care se crede blestemat.
Dacă te asaltează gândurile negre, nu e din cauza lecturilor. Am predispoziţia de a-mi converti necazurile în nenorociri, iar nenorocirile în dezastre.
Sarcina duşmanilor noştri e să ne inventeze un trecut. Şi izbutesc lesne, având în vedere că ceilalţi abia aşteaptă să-i creadă.
M-am hotărât să scriu un eseu despre calomnie. Voi încerca să descriu figura calomniatorului. Fiecare cu monstrul pe care îl merită. Individul care te pândeşte zi şi noapte, umbra care te urmăreşte şi căreia îi simţi prezenţa odioasă, malefică, fiinţa otrăvită, sinistră, care veghează şi împotriva căreia nu poţi nimic. E la fel de puternic ca demonul, e demonul – căci este omniprezent, indiscret, curios, băgăreţ, şi atât de aproape de tine. Iubirea cea mai pasionată nu apropie două fiinţe mai mult decât o face calomnia: calomniatul şi calomniatorul sunt fraţi siamezi, constituie o unitate „transcendentă”, sunt sudaţi unul de altul pentru vecie. Nimic nu-i va putea despărţi. Unul face răul, celălalt îl îndură. Iar dacă îl îndură, e pentru că s-a obişnuit să-l îndure, pentru că nu se mai poate lipsi de el, ba chiar îl doreşte. El ştie că dorinţele îi vor fi împlinite cu asupra de măsură, că va fi ghiftuit, că nu va fi uitat, că e veşnic prezent în mintea ponegritorului.
Se poate spune împotriva ta orice. Toată lumea va crede. Calomniatorul e mai mult decât un duşman, căci duşmanul atacă din faţă. Calomniatorul, pe la spate: te urmează, te urmăreşte, loveşte din umbră, e un mişel, o iudă, nu se măsoară cu tine cum ar face-o un duşman, te sapă fără să rişte, te ucide fără să aibă demnitatea unui asasin.
E un soi de blestem josnic, de jeg predestinat, de vampir abject care se leagă de numele şi de sângele tău, şi le devoră pe amândouă.
boteugen74
BotEugen's Blog 