Sunt seri când acele spițe și cercuri
încă mai lucesc rece în întuneric
deasupra tibiei tale
iar mirosul de iod nu face decât
să-ți reîmprospăteze memoria.
Seri când rătăcești culcat pe targă
pe coridoarele ei lungi însoțit
de cele două asistente care
au asistat la a doua ta naștere.
Una se uita plină de compasiune
în ochii tăi cealaltă – cu groază
la piciorul tău stâng.
Seri când îl auzi pe Pal Palîci
traumatologul cum intră în salon
și aprinde lumina
vocea lui caldă încearcă
să îți distragă atenția de la cheia
pe care o scoate din buzunar
și o potrivește pe un șurub
gata să strângă de el și
să-ți răsucească spița prin carne
până la os
până la țipătul tău scurt de durere
care stingea stelele de pe cer
noapte de noapte.
Seri când acele spițe și cercuri
încă te mai apasă pe tibie cu
umbra lor grea de metal
iar mirosul de iod nu face decât
să-ți reîmprospăteze memoria
și să-ți aducă aminte de faptul că
memoria unei dureri este memoria
de cea mai lungă durată.
Seri când încă mai auzi peste ani
cum țipătul tău scurt de durere
stinge stelele de pe cer.
de Bot Eugen