Mircea Eliade – Originalitate și autenticitate.

Un prieten de la ţară mă roagă să-l lămuresc ce înseamnă „Originalitate, original şi originali”. Iată o problemă la care nu m-am mai gândit din adolescenţă. Mi se pare, chiar, că este o pseudoproblemă, că cel ce şi-o pune nu are nimic de câştigat de pe urma acestei dezbateri; că, în definitiv, a fi sau a nu fi original este ceva de o secundară importanţă. Cunosc o sumă de autori minori, originali de la început până la sfârşit; şi care rămân totuşi autori minori; te amuză, te surprind, te încântă şi atâta tot. Este ceva „făcut”, silit, exterior şi oarecum ostil în orice originalitate. Şi dacă recitim operele autorilor originali(sau care s-au impus publicului prin originalitate)- înţelegem că alte calităţi decât această originalitate le susţin creaţia. Bunăoară Papini, Andre Gide, Unamuno, James Joyce; toţi aceştia ascund alte gesturi şi altă substanţă sub atitudinea lor de originalitate, care frapează la început, dar care până la urmă ar fi obosit dacă s-ar fi manifestat singură.

Ceea ce îmi repugnă în originalitate este faptul că de cele mai multe ori mistifică. Fireşte că orice mistificare răspândeşte un farmec al ei, căruia cu greu îi poţi rezista.
Dar când ai citit câteva cărţi bune şi ai întâlnit câţiva oameni vii, autentici- farmecul acesta al originalităţii nu mai are nici o putere. Ghiceşti îndată sub gesturile ei o voinţă de a fi altfel, un bovarism filozofic sau magic, care te pune pe gânduri. Mă rog, stai şi te întrebi d-ta, de ce-o fi vrând omul ăsta să fie, să vorbească şi să scrie „altfel” decât îi este măsura? De ce o fi având nevoia să se impună, să se verifice prin intimidarea celorlalţi, să iasă din comun? Există ceva dubios şi nefertil în orice dorinţă de originalitate. Pentru că creaţia artistică sau gândirea filozofică, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu-ţi cer decât să fii tu însuţi, să surprinzi perfect şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi dsăvârşit experienţa ta, trăirea ta. Orice efort de exagerare, de tipizare, de automatizare a acestui act autentic- cu alte cuvinte, orice încercare de voită originalitate- este un act ratat. Ceea ce puteai spune frumos şi simplu, ai spus retoric şi emfatic, sau ipocrit şi hermetic; l-ai spus, în orice caz, cu un ceremonial oarecare, de pe o înălţime şi la o temperatură silită.
În ceea ce mă priveşte, mi-e peste putinţă să citesc pe un om care caută cu orice preţ să spună lucrurile „frumos” sau „adânc”. Mai ales dacă acest „frumos” şi acest „adânc” nu fac parte dintr-un canon clasic şi sânt propria descoperire a autorului, „originalitatea” sa, marca sa personală. Mi se pare că îl aud ascultându-se în timp ce gândeşte, minunându-se în timp ce scrie- şi jocul acesta retează orice posibilitate de comunicare directă a gândului. Orice efort de a crea „atmosferă”, atunci când nu e vorba de epică, dovedeşte o pseudospiritualitate. Cunosc atâţia tineri eseişti, gânditori şi cronicari români care scriu cu „atmosferă”; fie ea hermetică, fie voit vulgară, fie agonică(ştiţi refrenul:”din sângele meu, din carnea mea!”).
De aceea, singura atitudine faţă de aceşti gânditori cu „atmosferă” este expectativa. Nu-i poţi neglija sau ignora pentru simplul motiv al fervorii şi altitudinilor de la care îşi proclamă gândirea. Nu poţi face aceasta, pentru că un Unamuno a putut crea şi un Papini a putut creşte, deşi au debutat cu un astfel de scris. Dar, oricum, tendinţa aceasta către „original” cu orice preţ nu îngăduie prea multe speranţe…

În faţa originalităţii eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica şi fonetica inerentă în orice „originalitate”. A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te exprima pe tine.
Nu există nici un „individualism” în aceasta, pentru că o floare care se exprimă pe sine în existenţa ei deplină, nealterată, neoriginală- nu poate fi acuzată de individualism. Aici nu mai e vorba de persoane, ci de fapte.
A povesti o experienţă proprie- nu înseamnă „individualism”, „egocentrism” sau mai ştiu eu ce formulă.
Înseamnă că exprimi şi gândeşti pe fapte.
Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât eşti mai puţin personal, cu atât exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală. Un jurnal intim are, pentru mine, o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni.
„Faptele” celui dintâi, fiind cu desăvârşire autentice şi atât de „personal” exprimate, încât depăşesc personalitatea experimentatorului şi se alătură celorlalte fapte decisive ale existenţei, reprezintă o substanţă peste care se poate trece. Dimpotrivă, un roman cu zece mii de oameni este o simplă carte „făcută”, cu personaje, cu originalitate.

Nu ştiu dacă se înţeleg bine cele ce vreau să spun. Mi se pare că universalitatea autentică- singura care poate înălţa o operă literară alături de celelalte opere ale geniului omenesc- nu se întâlneşte decât în creaţii strict personale.Lumea este astfel făcută, încât un simplu fragment o poate reprezenta esenţial; după cum viaţa este reprezentată esenţial într-o picătură de sânge sau una de sevă. O experienţă autentică, adică nealterată şi neliteraturizată, poate reprezenta întreaga conştiinţă umană a acelui ceas. În timp ce o carte „făcută”, cât de vaste i-ar fi bazele şi de universale tendinţele, nu izbuteşte să surprindă această conştiinţă, după cum un muzeu nu surprinde viaţa, oricâte animale ar cuprinde împăiate.
Toată problema stă în acea picătură de sânge…

Publicitate