Mircea Eliade – Orgie.

Cu greu înţeleg nevoia unor scriitori- câteodată, scriitori foarte mari- de a compune prin comparaţii şi metafore. Dar ce înţeleg mai greu este chiar tehnica lor, jocul lor mental. Cum poţi oare surprinde un lucru, cum îl poţi delimita şi evoca concret, dacă, în chiar clipa când îl „aşterni pe hârtie”, simţi nevoia de a pleca de lângă el, de a-l compara cu altceva, de a-l transfigura?
Nu înţeleg ce se poate petrece în mintea unui scriitor atunci când el scrie: „mâinile sale ca lămpile culeg tresărirea păsării, trup de întuneric risipit…” Să presupunem că fraza aceasta e pastişată, nu e construită după anumite şi obositoare modele. Să presupunem că ea exprimă ceva- gândit, intuit, văzut mental de scriitor în chiar clipa compunerii. Prin ce miracol s-a fărâmiţat elementul concret(gest, stare sufletească, fapt, întâmplare, episod, „atmosferă”- spuneţi-i oricum aţi voi) pe care intenţiona să-l realizeze scriitorul?
Îmi este foarte greu să refac un asemenea proces. Fără îndoială, este vorba de structuri mentale diferite- şi cineva care n-a izbutit o singură metaforă în viaţa lui(cum e, bunăoară, cazul meu)nu poate intui asemenea procese. Totuşi, mă întreb cum poate domina metafora spiritul unui scriitor, cum îi poate impune tehnica aceasta atât de automată. Mă întreb, mai ales, cum de nu ameţeşte un asemenea scriitor asistând la dislocarea obiectelor sale mentale(în timpul compunerii). Nu poate fi chiar aşa simplu să vezi, „sub ochii tăi”, transformându-se totul, macerându-se, lichefiindu-se, vaporizându-se; obiectele apărând şi dispărând, chemate de altele şi exprimate prin altceva decât concretul lor; un fluviu înspăimântător în care totul se pierde printre evocări, alegorii, metafore. Această libertate pe care o capătă toate lucrurile de a se lăţi la infinit, de a deborda, de a ieşi din graniţele lor şi a alerga în sus, în jos, pretutindeni, căutându-şi „om în loc”, căutând un semn care „să le exprime”- mi se pare halucinantă. E foarte greu să scrii tot ce „vezi” în câmpul tău mental, în clipa compunerii. Dar dacă mai ai de a face şi cu această „libertate” a obiectelor de a se deghiza şi înlocui după propria lor fantezie, după magia lor obscură? Termenul de „magie” este oarecum impropriu. Pentru că ceea ce se numeşte „corespondenţă magică” are o cu totul altă funcţie decât metafora şi, în general, „comparaţia”. Există între toate ordinele realului, între toate planurile realităţii anumite „corespondenţe”- dar ele nu se găsesc nici prin fantezie, nici prin libertatea imaginilor. De altfel, asemenea „corespondenţe” nu au nimic surprinzător, nimic spontan şi încântător în ele. Dimpotrivă, de cele mai multe ori par banale şi neinteresante. Metaforele, după câte ştiu, ţintesc înainte de toate la originalitate, la surpriză, la uimire.
Poate fi totuşi vorba de „magie obscură”; adică, de o anumită frenezie pe care o capătă cuvintele, sensurile, imaginile- dezlănţuirea lor împotriva normelor, împotriva concretului; actul demoniac al descompunerii, al dislocării, al anulării de sine. Şi în ritualurile orgiastice poate fi vorba de o „magie obscură”. Orgia nu înseamnă numai senzualitatea violentă şi sângeroasă- ci şi ieşirea din norme, din legi; depăşirea personalităţii, pierderea în mulţime, anularea identităţii. Gestul „schimbului”, al înlocuirii „identităţii” este foarte frecvent în orgie: femeile sânt atunci ale tutrora; şi nu se întâmplă atunci numai adultere, ci şi incest. Într-o orgie, fiecare poate fi altcineva, altceva; poate ţine locul altuia, îi poate însuşi identitatea, înlocuindu-l.
Oare nu se întâmplă acelaşi lucru cu metafora, cu abuzul de comparaţii? Când orice obiect poate fi exprimat prin alt obiect?..

Publicitate