Trezirea de duminică

eu și cu tavi (V)

 

E timpul, ne-am spus,
pe când ne priveam
unul în ochii celuilalt
fețele schimonosite de nesomn,

 

apoi am făcut curățenie în interior
și am ieșit afară odată cu soarele,
ne-am lăsat trași după aceea
de umbre la deal spre alimentara,
am cumpărat câteva beri,
pâine, cartofi și țigări

 

La întoarcere înghițeam
înfometați ca și lupii
aerul proaspăt al dimineții,
sătui fiind de cel stătut
dintre ziduri

 

și-n jur – nici țipenie de om
și-atâta liniște, încât
ne deslușeam reciproc pulsul
alcătuind un duet su respirația,
aidoma unui glas acompaniat
de o chitară.

 

Ajunși la cămin,
ne-am așezat pe niște trepte,
am destupat 2 sticle
și-am început să ne sorbim
berea ca pe o
tăcere neagră și amară.

 

Ne-am smuls pe urmă din pământ
cu tot cu rădăcini privirile obosite
și am rămas deodată-mpietriți
în fața unei priveliști bizare:

 

urmăream cum
dincolo de bezna unei odăi
se balansa o oglindă.

 

Animată de vântul intrat
printr-o fereastră întredeschisă
se balansa o oglindă locuită
de doi indivizi suspecți și siniștri.

 

La fiecare sfert de secundă,
unul din ei,
de după câte un perete,
își arăta cealaltă
jumătate de față.

 

Hipnotizați de schimbul rapid  
al jumătăților de chipuri,
ne-am trezit la un moment dat
cu senzația că sub ochii noștri
ia naștere o populație nemaivăzută de omuleți
posedată de nevroze și ticuri,
cu măști și grimase care mai de care
mai încrâncenate

 

Însuflețită de vânt,
se balansa o oglindă
și din bezna odăii,
prin geamul întredeschis,
spre noi se ițea
când și când
un stol de palide fețe
fâlfâind din
lungile lui plete, tot
așa cum bat uneori
din aripile lor negre
umbrele unor păsări
căzătoare din
muțenie în cuvinte.

 

Și-am izbucnit deodată în râs ca smintiții,
râdeam de metafizicul celor doi necunoscuți
reflectându-se intermitent în oglindă,
de idealurile noastre care pierise-nainte de termen,
de sufletele noastre rătăcite pe drumuri
printre lacrimi râdeam și de trecătorii
ce se zgâiau la ele din întuneric
ca la două luminițe extraterestre,
râdeam de moarte pentru că tocmai
primisem dezlegare din partea cui vreți
la hohotul homeric de râs…

 

Ce să mai,
viața noastră e frumoasă,
dar costă al dracului de scump
și trebuie la timp plătită…

 

Zilele noastre ca arginții
numărate sînt de mâna unei iude…

 

de Bot Eugen